Cand psihologii ne iau la puricat

Mi-a cazut intamplator sub ochelari numarul 49 (iunie 2012) al revistei „Psychologies Magazine”. Sub acest titlu 100% cosmopolit se ascund articole scrise 100% in romana. Printre ele si cel pe care vi-l supun atentiei : „Blogul meu si … eu” aparut sub dubla semnatura a lui Laurence Ravier si a Catalinei Cristescu. Cum nu stiu in ce masura multi reusesc sa dea de acest numar al revistei am sa va ofer fragmente ale acestui material. „Blogul, jurnalul on-line, reinventeaza intimitatea. Se spune ca va fi forma preponderenta de scriitura in viitor. Intre confesiuni si false pudori – analiza unui flux si reflux paradoxal. „Daca ma consider centrul Universului ? Pe acest blog, da. Este blogul meu, locul unde imi spun toate parerile, fara nicio teama sau rezerva”. Blog … un cuvant mic ce rezoneaza ciudat si se asociaza cu termeni la fel de barbari precum „bloguri” sau „blogosfera”. Niste jurnale intime pe care autorii lor le scriu zilnic pe internet. Cronici de stari sufletesti in putine cuvinte. In retea, bloggerii isi povestesc unul altuia, analizeaza situatiile amoroase, opiniile politice sau dietele restrictive. Niste jurnale adesea prea intime, care se ofera tuturor fara perdea. O versiune moderna a caietului ascuns sub saltea sau strecurat intre doua carti. Lumea interioara. Prin intermediul blogurilor internetul devine refugiul celor care scriu jurnale. Unii raman anonimi, altii nu ezita sa-si dezvaluie numele, ba chiar si chipul. Insa cu totii isi expun sentimentele, emotiile, temerile. Blogul apare ca un mijloc bun de a-si construi lumea interioara si de a intelege pana la ce punct aceasta e importanta. Este o modalitate de a structura functionarea intima si, mai ales, de a obtine de la ea o validare exterioara. Spre deosebire de jurnalul pe hartie, care nu are decar un singur autor si este destinat unui singur lector, blogul poate fi citit si comentat de toata lumea. „Initial, a scrie pe blog mi se parea o forma de exprimare”, spune M., 33 de ani. „Scriam pentru mine. Apoi au venit reactiile si aprecierile celorlalti oameni. Agreabil si flatant in acelasi timp”. Sunt bloggerii narcisisti ? „Da”, isi asuma F. raspunsul. „A avea blog, idei, este egocentrist. Dar, in ziua de azi, oamenii au nev oie sa vorbeasca despre ei, sa impartaseasca idei, sa fie compatimiti, sa ii linisteasca pe altii”. Terapie virtuala. Blogul bulverseaza insasi notiunea de intimitate. Punerea in lumina reflectoarelor are legatura atat cu sfera publica, cat si cu cea privata. Poate parea paradoxal dar se pare ca este mai usor sa te confesezi lumii intregi decat apropiatilor. De ce? Pentru ca reactia celor din jur te va afecta, dar ce crede un strain, mai putin. Pe langa efectul sau de oglinda, blogul poseda o virtute dezinhibanta, ce nu poate fi negata. L., 25 de ani, isi foloseste blogul drept terapie on-line. „Cand am inceput sa scriu, nu aveam o imagine prea buna despre mine. Apoi, prin comentariile pe care le primeam,  am avut senzatia ca devin o fata simpatica. Atitudinea pozitiva a vizitatorilor blogului meu mi-a schimbat viziunea pe care o aveam despre propria persoana”. Fatetele intimitatii. Bloggerii exprima sincer aceasta nevoie pe care o simtim cu totii : aceea de a cauta martori ai vietii interioare. Iar pentru sociologi, intimitatea impartasita fara limite marcheaza o veritabila bulversare culturala. Caci intimitatea este profunda astazi, ajutata de noile tehnologii care contribuie mult la realizarea ei, prin facilitarea contactului, a emotiilor, a legaturilor sociale. Dar oare chiar marturisim totul pe blog ? Pana unde merge transparenta ? In mod ciudat, a dezvalui zilnic propria lume interioara permite o evolutie progresiva in intimitate. L. isi marturiseste on-line iubirea neimplinita, absenta tatalui, momentele de melancolie, dar continua sa tina un jurnal pe hartie, in care noteaza lucruri pe care doreste sa le cunoasca numai ea. M. avea pe blogul ei o evidenta clara a vietii amoroase – aventuri, intalniri, cuceriri. „Ziua in care l-am intalnit pe acel baiat am povestit-o in detaliu, insa niciunul dintre cititorii mei nu a stiut ca eram pepunctul de a ma indragosti iremediabil. Pentru ca acesta era evenimentul care imi apartinea numai mie”. Astfel blogul permite emergenta mai multor intimitati, cultivarea si deschiderea propriei lumi interioare catre ceilalti, pastrand in acelasi timp o nota secreta. Asta marturiseste o evolutie importanta a raportului pe care fiecare il are cu propria identitate. Putem avea mai multe fatete si sa le folosim pe rand. Pe blogul lui, F. isi povesteste calatoriile, visurile, munca, relatia de cuplu, plictiseala intr-o viata nu tocmai plictisitoare. „Incerc sa imi inteleg dorintele si sa le canalizez”, spune el. „Blogul meu este un fel de alt ”eu”. Un refugiu care permite fantezia, dar pune si interdictii. Ma ajuta sa ma distantez raportandu-ma la mine insumi”. A povesti de pe tastatura, a se refugia in spatele ecranului, a impartasi cu necunoscuti indoieli si suferinte, permite bloggerului sa existe, sa se compare. Dar totul are limite, asa ca multi depasesc aceasta bariera virtuala si ajung sa se intalneasca. Confluente puternice si originale, intrucat blogul intruchipeaza o anumita forma de afinitati selective. Medii, varste, tari diferite, dar aceleasi interese, aceeasi cautare de originalitate sau cautare de sine. Pe care doar „viata adevarata” ne permite sa o aprofundam si sa o consolidam. Blogul poate fi, astfel, o deschidere asupra sinelui si asupra celorlalti, asupra vietii care urmeaza sa vina. Intoarcerea la real. M. a scris pe blogul ei zilnic, mai mult de doi ani. Pana in ziua cand a avut sentimentul de „gol” : „Prietenii mei stiau tot ce mi se intampla citindu-mi blogul. Ma saturasem. Am simtit nevoia sa revin la discutii adevarate, spontane, pline de curiozitate, de dorinta de a sti, de a cunoaste. Am simtit nevoia de a reveni la viata palpabila”.         La real” Asta e, in mare, textul articolului din revista. Ar merita, cred eu, luat la bani marunti, si desfiintat, rand dupa rand. Doar ca lungimea acestuia, la care s-ar adauga propriile opinii, nu ar face decat sa plictiseasca, pe marginea unui subiect care nici macar „nu arde”. Nu am chiar cea mai buna parere despre psihologi. Si nu ma refer aici la modul in care acestia isi aplica stiinta pe cazuri punctuale, in situatii date sau pe colective restranse (atunci chiar pot fi benefici)  ci la situatii in care o dau pe generalizari si amesteca in aceeasi oala de ciorba boi, cai, magari si berbeci pe principiul ca toti au coada, patru picioare si pot fi mancati. Si nu-mi mai plac pentru ca, in rarele situatii in care nu folosesc un limbaj de lemn, voit sofisticat si „tehnic” din care nimeni nu pricepe nicio iota dar le da lor o aura geniu, pacatuiesc prin incercarea de a incadra categorii intregi de oameni in sabloane prestabilite. Articolul de fata, slabut rau si neconcludent, reuseste performanta de a se folosi de ambele posibilitati. Citindu-l, am avut impresia la un moment dat ca autorii ma privesc, pe mine ca blogger, ca pe o ciudatenie. Ca pe o creatura stranie, un soi de pui nascut cu doua capete sau o broasca cu cinci ficati, care trebuie disecata si studiata la microscop pentru a intelege oamenii „normali” cum a fost posibil sa apar si eu pe lume si ce chestii ciudate ascund. Titlul revistei te-ar duce cu gandul la ceva mai mult profesionalism. In schimb acest material este in cel mai bun caz incropeala unor diletanti care stiu despre bloggeri cam cat stiu eu despre migratia scitilor agatarsi pe teritoriul Romaniei (ba poate mai putin fiindca eu am citit cu enervant de multi ani in urma pe tema scitilor astora o carte aparuta prin anii 80 sub semnatura lui Valentin Vasiliev  pe care am primit-o ca premiu la un concurs de istorie ). Nu cred ca vreunul dintre semnatarii articolului  a cochetat cu blogareala. Iar interlocutorii lor imi par la fel de reali ca Mos Craciun, Ileana Cosanzeana sau Godzilla. Si spun asta pentru ca in presa se obisnuieste sa protejezi identitatea unei persoane la umbra unor initiale gen M., F. sau L. doar in cazurile copiilor abuzati, femeilor violate, barbatilor care au luat paduchi lati pe centura ori in alte cazuri in care, daca respectivii ar apare cu nume si prenume, li  s-ar produce un disconfort major in modul in care ar fi ulterior priviti de societate. Ori nu prea e cazul bloggerilor care cu siguranta ar fi tinut mortis sa isi faca numele blogului cunoscut. Si ar mai fi motive pentru care tiparul aplicat bloggerilor de catre acesti “psihologi” imi vine ca o haina croita de un orb care n-aude bine si e beteag de mana dreapta. Dar iarasi ma intind prea mult, iarasi risc sa plictisesc asa ca, daca ati descoperit in text ceva pe marginea caruia merita sa discutam, daca va regasiti pe undeva printre randurile acestui text, va astept cu drag la comentarii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu