Cand tata-socrofobia este mai puternica decat ornitofobia si insectofobia la un loc

Pe cuvant ca toate mi se intampla numai mie, ce sa fac, aleg eu sa fiu si fobica pe langa toate cele? Daca ati citit articolul meu de ieri  ” Satisfactii si dezamagiri” ati aflat ca n-am putut fotografia un deosebit de frumos fluturas cu bulinute de groaza si v-am dezvaluit despre oroarea pe care mi-o produc mie pasarile si insectele. Tatal celui care-mi va deveni in cateva luni sot, deci omul care-mi va deveni mie tata-socru, creste douazeci de gaini. Din pasiune, de.  Eu nu vreau sa stiu de ele, decat despanate, condimentate si bine coapte in cuptor,  desi dupa experienta de azi, sa ma ajute Dumnezeu sa mai vreau sa stiu si asa de ele. Plecat de acasa, intarziat, m-am pomenit responsabila de binele lor si transpirand, blestemand, atacand in cuvinte rastite si inraite de spaima omul meu candid de felul sau, am urcat de trei ori scara catre  cotetul lor (nici cu echilibrul nu ma laud) sa le dau de mancare si apa, mai mult pe langa decat in troace. Unu: n-am mai facut asta niciodata, sa ma pazeasca Domnul sa nici n-o mai fac. Doi: am aflat ca niste pasari nemancate si nebaute sunt si mai terifiante decat niste pasari pur si simplu, m-am simtit mai ceva ca-n Pasarile de Alfred Hitchcock, va jur. Trei: facand tot ce-am facut totusi pentru binele orataniilor alora , am realizat ca m-am captusit cu o noua fobie, tata-socrofobia. Daca nu m-as fi temut de oaresce reprosuri pline de dispret apropo de lipsa mea de inima pentru fetitele lui (…), nu as fi trait toata oroarea acelor zbateri de aripi, agitatia lor scarboasa  printre picioarele mele, etc. Ca sa le fac de ras si ca sa nu le dau satisfactie, imi infrunt dezgustul si ma duc sa le fac o poza . Acum ma duc.

Satisfactii si dezamagiri

Buna ziua. In aceasta dimineata am facut prajitura cu zmeura si chec-aperitiv cu sunca, masline si cascaval. Sunt savuroase, deci sunt satisfacuta. Am restul zilei la dispozitie sa traduc mai departe din ” The other hand”, un roman imprumutat  din ianuarie si din care, vai mie, traduc doar o zi pe saptamana din cauze care tin de sanatatea mea precara. Vreau sa-l termin insa intr-o luna (se cuvine sa-l si inapoiez, nu?) si la fel sa fac si cu celelalte doua carti pe care le am pe noptiera, un Saul Bellow si un Catalin Tarlea ( neocomunistii instaurati la putere in ’89-’90, jurnalismul “liber” postrevolutie…), ma asteapta titluri tentante dar inainte de toate, cu intarziere, Pendulul lui Foucault de Umberto Eco. (Intre timp, in viata mea trebuie sa se intample ceva vital in adevaratul sens al cuvantului, despre care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper sa am prilejul sa scriu intr-o zi.) Mai stiti de fluturasul de care scriam in “Carte, fluture, tei”? Ieri regretam ca nu aveam cu mine camera foto sa-i capturez splendoarea. Pe neasteptate, azi l-am vazut in curtea casei in care locuiesc (ieri il observasem la cateva case distanta, in fata uneia dintre ele de fapt). Am luat aparatul cu gandul sa ilustrez cu imaginea lui articolul de azi, dar din toate sase fotografiile, nu-mi reusise niciuna atat de bine pentru ca, in realitate, am o fobie legata de zgomotul si miscarea de aripi, mi-e ingrozitor de frica de pasari si insecte, dealtfel si de fojgaiala acestora, si prin urmare, cu toata bunavointa, am ezitat atata, incat a-nceput sa se miste, sa-si schimbe pozitia si a zburat. Asa cum stiti, am scris acum doua-trei zile despre persoanele in scaun rulant si drepturile care le sunt incalcate din necunoastere sau din egoism. Faceam un apel la constientizarea situatiei lor si la unirea intru  sprijin pentru promovarea nevoilor acestora, care sunt aceleasi nevoi ca ale celor valizi, fara handicap: de a avea acces in institutii de educatie si cultura, medicale si comerciale, in mijloacele de transport in comun, s.a.m.d. Pot sa spun ca adevarul despre solidaritate si spirit civic la romani nu este unul care sa ne incurajeze: am primit un singur comentariu si nicio reactie macar din partea celor care sunt ei insisi in aceasta situatie (am postat acel articol si in grupul inchis in care m-am lansat ca blogger alcatuit in mare parte din persoane cu nevoi speciale din comunitatea careia fac din nefericire parte, ca persoana cu handicap). Am fost dezamagita dar nu atat cat sa renunt sa lupt pe cont propriu, in interesul meu si al sotului si al celor foarte multi care sunt impiedicati nu doar de dizabilitate cat si de societate sa aibe o viata normala, egala in drepturi cu cea a celor valizi. Atat pentru azi, am numai patru ore de-acum pentru lectura. Apropo, salvez atatea bloguri interesante incat sunt fericita numai la gandul a cate texte bune si impecabil scrise ma asteapta sa le citesc.