Narcisim, incredere in sine, subestimare

Prin natura lor, oamenii sunt critici. Analizam fiecare persoana ce trece pe langa noi, ii observam calitatile si defectele, o categorisim intr-un anumit fel, ii punem o eticheta. Daca atunci cand e vorba despre altii reusim, de multe ori, sa fim corecti si obiectivi…avem o grava problema in a ne defini pe noi insine.

Ca si cum ne-am privi intr-o oglinda deformata, ne gasim o multitudine de defecte invizibile pentru ceilalti, dar adevarate catastrofe pentru noi. Avem complexe prostesti, temeri nefundamentate. Avem nevoie de parerea si aprecierea celorlalti pentru a ne imbunatati imaginea despre noi si a ne mari increderea in propria persoana. Si aceasta incredere isi poate pierde din intensitate in functie de cei din jurul nostru.



Sunt, desigur, si oameni aflati la extrema cealalta. Oameni carora li se pare ca lumea a fost creata pentru ei, care se vad ca o intruchipare a perfectiunii si care nu cunosc semnificatia verbul “a gresi”.

Chiar citisem o istorioara interesant despre Narcis, cel indragostit de propria persoana, de la care provine si cuvantul narcisism.

“La moartea lui Narcis, florile campului s-au intristat si au cerut raului cateva picaturi de apa ca sa-l planga.

-Oh, a replicat raului, daca picaturile mele de apa ar fi lacrimi, nu mi-ar ajunge sa-l plang eu insumi pe Narcis. Pentru ca il iubesc.

-Oh, au raspuns florile raului, cum sa nu-l iubesti pe Narcis! Era atat de frumos !

-Chiar era frumos ?, intreba raul .

- Cine-ar putea-o sti mai bine decat tine? Doar se privea, in fiecare zi, aplecandu-se pe malul tau, spre a-si admira frumusetea in apele tale.

-Daca-l iubesc, raspunse raul, e pentru ca atunci cand se apleca asupra apelor mele imi vedeam propria reflexie in ochii lui.”

Oare in fiecare dintre noi se afla un mic narcisist? Ori, invers, narcisimul (sau mandria) e doar o masca pentru a ne ascunde sensibilitatea si slabiciunile?

Oricum, rare sunt exemplarele care se situeaza la mijloc. Nici cu nasul pe sus, nici tinand capul in jos. Pur si simplu multumiti cu ce au, cu ceea ce sunt. Cu o doza normala de incredere in ei. Nu mandri, doar constienti ca nu au de ce sa se injoseasca si aspirand spre mai bine. Caci, desi se spune ca mandria este cel mai mare pacat, ea nu trebuie confundata cu demnitatea.

Te iert! Sau nu…

Cel mai mult urăsc să văd oameni răi, care intenţionat şi cu “conştiinţa împăcată” fac un rău şi nu se uită în urmă. Oameni care nu se gândesc că faptele lor ar putea răni pe ceilaţi, că acele cuvinte spuse pentru a întoarce o replică ar putea să nu fie cea potrivită. Şi din păcate, am întâlnit mulţi asemenea oameni, care fără pic de suflet nu se uită la suferinţa altora, la durere. Pe mine nu mă miră, deoarece de-a lungul vieţii am avut “plăcerea” să trec prin fel de fel de situaţii.



Ce mă enervează însă este faptul când văd nişte copii răsfăţaţi, care nu au ştiut vreodată ce e greul, care au avut totul pe tavă, care nu au trebuit să muncească vreodată să îşi cumpere o haină ori o carte, cum “dăruiesc” răutăţi gratuite fiindcă aşa cred ei, că totul li se cuvine. Se vor crede mereu cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai culţi, cei mai sociabili, mai plăcuţi de restul lumii, mai, mai, mai. Deşi de multe ori depind în totalitate de alţii, deşi uneori nu ar scoate nici o brânză din capetele lor pline de paie, deşi poate alţii râd de ei cum se maimuţăresc şi cum atuncă nişte ţoale pe ei fiindcă aşa e moda, ei cred că toată lumea e a lor.

Credeţi dragii mei, oricum nimeni nu vă ajunge nici cu prăjina la nas. Dar, ascultaţi la mine, şi când vă veţi împiedica, căderea va fi cea mai dureroasă. În loc să vă mai privească vieţile altora, în loc să mai spuneţi o mulţime de tâmpenii şi să vă pierdeţi viaţa urând şi invidiind pe alţii doar fiindcă sunt mai buni, mai talentaţi (şi nu vorbesc despre mine acum), încercaţi să trăiţi cu adevărat. Cumpăraţi o pâine pentru un sărac şi încercaţi să nu mai fiţi atât de răi deoarece vă urâţeşte. Vă deosebiţi cu adevărat de mulţime, de mediocritate, dar nu prin faptul că sunteţi buni, frumoşi şi deştepţi, ci prin faptul că sunteţi urâţi de la atâta răutate!

Azi…

Viata mea depinde de o tenta intamplatoare de culoare vie dintr-o incapere, de un cer senin de dimineata, un anume parfum pe care l-am adorat candva si care imi trezeste o aminte subtila, un citat dintr-o carte uitata peste care am dat inca o data, o cadenta dintr-o melodie care-mi ajunge pana la inima.

Azi e ziua in care voi fi fericita. E ziua in care vestile rele nu vor mai exista.

Ziua in care voi darui cu generozitate zambete pe care nici macar nu le voi cere inapoi. Ziua in care voi rade zgomotos si ma voi alinta la nesfarsit.

Azi e ziua fara certuri. Pentru ca nimic nu poate fi atat de grav incat sa ma faca sa-mi intorc privirea de la frunza ce cade molcom sub ochii mei. Danseaza primul si ultimul sau dans si mie-mi sta gandul la probleme fara importanta? Nimicuri.



De fapt, astazi e ziua in care ma voi indulci cu dulci nimicuri. Voi sta pe o banca in parcul cu tei, voi mirosi toamna si o voi lasa sa-mi patrunda in piele. Voi privi copiii care se joaca si ma voi amuza cand o sa-i surprind discutand foarte serios despre probleme existentiale, incercand sa joace rolul de “om mare”. Infricosator rol, totusi.

Voi manca ciocolata si clatite, voi bea cafea fierbinte, amara si cu-n strop de zahar de dimineata si-un ceai fierbinte in miez de zi. Ma voi plimba prin locuri de-atatea ori vazute, dar doar acum colorate in visiniu, galben, verde si maro.

Imi voi pune piesele preferate pe repeat.. Voi deschide geamul si voi mirosi racoarea diminetii de octombrie.

In prag de seara, vreau o baie cu spuma fierbinte, un film care sa ma faca sa visez si-un somn linistit. Si cand o sa ma trezesc…vreau lenevirea aia de dimineata, cand ti se pare ca niciun loc din lume nu e mai primitor decat patul tau si nimic nu e mai calduros decat pilota ta cea verde inchis.

Azi, vreau zi perfecta de toamna.